De cand stau (din nou) in Capitala plina de glorie, aflu din ce in ce mai multe despre ea. Am aflat de la viitorul sot ca zona Nicolae Grigorescu sau Salajan se chema Leontin Salajan. Si dupa un search micut imi dau seama ca nenea al doilea era politician comunist, si din neam de unguri pe deasupra. Se poate sa fi murit inainte sa fie numit locul dupa el, da’ tot e ciudat. Adica altii au strada, Salajan de ce are cartier? Ma rog, a nu se intelege gresit, a fost general-maior/ministru/ce o mai fi facut el pe atunci. Dar sa nu uitam: are o poza in care, prin ‘64, saluta cetatenii de langa Gheorghiu Dej si Ceausescu.

 

In fine, in zona lasata in urma de nenea, ai cum sa faci rost de bani. Totul e sa n-ai chelie si, eventual, sa te fi saturat de plete. A, si sa ai si o linie sau un centimetru de croitorie prin casa.

 

Ai si ce face cu banii de pe urma tunsorii. Si asta cu economie. Dar totusi, e pe undeva vreun tabel cu preturile de cartier? Ca poate are omu’ si alte nevoi, in afara de mancare. Apropo, restaurantul in sine arata simpatic pe dinafara. Da’ daca ti se face foame la alte ore?

 

Concluzie: "Militarii trebuie sa inteleaga ca au datoria sfanta sa apere cuceririle revolutionare ale poporului" (Leontin Salajan). P-asta am gasit-o tot pe net. Poate d-aia s-o fi scos generalul-maior de nume de cartier. Si poate tot d-aia l-a pierdut in fata unui pictor. Dar sa se stie: Nicolae Grigorescu a pictat "Carul cu boi" si"Taranca voioasa". Iar despre a doua, persoanele cu bunici care stau la apartament stiu despre ce vorbesc.

 

"Nicolae Grigorescu este roman cu tot sufletul si in toata opera sa…" (Henri Focillon). Sac!

E uimitor ce pot crea oamenii cand n-au ce face. Iar exemplul de mai jos e dovada vie. Adica frate, daca eu pierd vremea, atunci macar sa ii incurajez pe altii sa nu o faca. Poate o reusi nenea/tanti, k e si asta o cauza.

 

Eu am o nelamurire: adica nenea/tanti chiar a dat niste bani k sa inregistreze chestia asta? Si plateste un abonament? De ce? Produce ceva, acolo, orice? Ca daca e doar ca sa promoveze realitatea si sa faca antireclama Internetului, atunci site-ul e genial…

 De ceva timp, cam pe vremea cand faceam eu drumuri Bucuresti-Constanta, vroiam sa ajung sa folosesc odata cablul ala pentru telefon, pe care il tineam de poza. Nu de alta, dar avem si noi doua autorstrazi mari si late si facusem ceva poze cat am circulat pe ele. Si cateva drumuri nationale. Nu stiu de ce, dar eu credeam ca intai vin A-urile, intr-o ierarhie a soselelor, si apoi DN-urile. Ca doar in lege scrie ca pe otostrazi poti sa mergi mai repede decat pe drumuri. Sa verificam teoria.

 

Despre DN1 stie toata lumea. De acolo dai in ceva Pipera si cateva cartiere mai de lux, peisaj de pancarte, reprezentante si centre comerciale cat cuprinde si, daca ai chef, poti sa te opresti si sa si mananci. De vis, ca traficul care face probleme din cand in cand nu se pune – e element extern. Macar ai o vaga multumire cat te uiti pe geam, fumand a 15-a tigara si rugandu-te sa ajungi la destinatie in aceeasi zi.

 

Cu autostrazile e alta treaba. A1 (Bucuresti-Pitesti) a fost botezata in popor ca "Autostrada mortii". Violuri, accidente in lant si o perioada, acu’ cativa ani cand nu era tocmai dreapta. Dar eu, cel putin, cand ma duceam acasa (nu mergeam prea mult pe A1, dar era suficient), mai vedeam un magazin sau vreo parcela cu semne ca va fi un alt hyper-super-mega market p-acolo. Si sa nu uitam cimitirul, care mi s-a parut tot timpul ca e acolo ca sa confirme "porecla" autostrazii. Are un nume, de vreo doi sfinti, dar e scris (asta pe o placuta) cu caractere de multe ori mai mici decat reclama de pe gard: SITE-UL. Yep, are site. De unde aflii cam se sa faci, pardon, sa faca altii cand mori, si daca cat te/ii costa daca vrei/vor sa te manance viermii in mormant de lux sau "categoria a III-a", orice ar insemna asta. Te informeaza si cam cat iti stau oasele pe acolo – maxim 100 de ani. Concluzie: si pe A1 ai ce face.

 

Si "last, but not least", soseaua cu nume de planeta luminoasa, calea spre fericire ce gazduieste cateva ore si luni pe an toata studentimea, tot tineretul, de fapt mai toata lumea din Bucuresti si de pe langa, cand dau caldurile de nu poti sa mai stai in casa: A2 a.k.a. Autostrada Soarelui. Frumoasa, dreapta de cand lumea (adica de cativa ani, cand a fost facuta), camp, liniste, bonus un cimitir de animale de casa undeva pe la inceput, dar parca mai optimist decat ala de mai sus. Pace, armonie si entuziasm. Mergi cu viteza, ajungi repede, n-ai ce face, dar nici n-ai nevoie.

 

A2 e perfecta. Problema e de la ea si pana acolo. Nu stiu daca-s prea multe trasee pana la autostrada, dar ala de il stiu eu, cu microbuzul, e fascinant. Treci cumva pe langa Glina, de unde ramai cu o amintire olfactiva, care apare fix de la placuta ca ai iesit din Capitala (iar zona arata cam ca in poza, adica mirific) si se termina cand treci peste trauma.

 

 

Si chiar sunt oameni care stau pe acolo. Si stau cateva ore bune pe zi.

 

Nenea pescuieste. Face asta in apa aia de pute, arata mai rau decat cada in care tocmai ai spalat un caine de pe strada si unde ziceau prezentatorii de stiri ca ajung ceva cadavre de la nu-stiu-ce institutie. Ce face cu prada (atunci cand exista), nu vreu sa stiu.

 

Tinand cont ca e o sosea cu nume, singura cu unul optimist, A2 e fascinanta. Mai ales ca se cam termina intr-un deal. Evident, nu are omul acces la finalul otostrazii, ca atunci ar fi in dilema. Dar sa-i multumim ca exista. Ca innebuneam cand eram mica si ma ducea mama catre minunata si incomparabila mare pe drumul vechi.

 

Morala: nu ne reprezinta cumva si drumurile? Ca uneori ne laudam cu ele.

 

 

Am vazut, acu’ vreo o saptamana, asa cum se nimereste soarta, ultimele 5 minute din "Portretul lui Dorian Gray". Citisem cartea, vazusem si piesa de teatru si eram fata in fata cu ce percepuse mintea unui regizor in legatura cu ce il traznise pe Oscar Wilde. Dupa sfarsit, filmul s-a dovedit a fi, evident, prostut. Dar nu asta era ideea. Am ramas cu o mica oftica – nu vazusem tot filmul. Putea sa fie si premiat cu Zmeura de Aur. Nu conta. Ar fi trebuit sa il vad.

 

Partea interesanta e ca filmul, piesa, cartea, oricum i-am zice, capteaza cea mai distrugatoare tendinta a caracterului uman: degradarea. Oamenii se degradeaza incontinuu si nu ar observa nici daca ar depinde fericirea lor de asta. Potrivit DEX, degradare (cam al 3lea sens al cuvantului) = proces de schimbare in rau; stricare, deteriorare, ruinare. Si sensul 2 = injosire.

 

Degradarea e cam motivul care zace in spatele actiunii din multe filme si o groaza de carti. "Portretul lui Dorian Gray" e doar cel mai pe fata exemplu. Se stie ca oamenii au doua limite proprii: sus si jos. Si Doamne-Doamne ne-a dat o balanta intre bine si rau. Omul ajunge la limita de sus, se simte perfect si vrea sa ramana acolo – aici apare degradarea. Modul in care, fara sa stie, incepe sa foloseasca metode din ce in ce mai rele pentru a se mentine sus. Sau ca sa gaseasca stari ce parca il fac sa ramana asa.

 

Daca tot am o noua pasiune mediatica ("Intervention"), as compara degradarea cu… dependenta de droguri. Ca e cam singura unde e posibil sa treaca si ani pana e descoperita. Cam asa si cu degradarea asta. Omu’ nu-si da seama ca actele lui devin din ce in ce mai ne-ok, pentru ca are un scop si ala scuza mijloacele, care oricum sunt in concordanta cu unde vrea sa ajunga. Asa ca ne degradam intr-una. Asa mult incat ramanem fara actori de teatru si profesori, asa mult incat o sa ramanem in curand fara planeta, ca ne-a mancat sa ne pese doar de nevoile proprii, pana cand s-au inmultit documentarele care ne zic cum se topeste ce a mai ramas de gheata de pe Pamant.

 

 Problema cu degradarea e ca e greu de determinat. Aproape imposibil. Ca nu prea ai cum, daca nu ii simti lipsa. Si atunci dai vina pe oricine/orice te impiedica sa ajungi tu la euforia aia. Ca doar tu esti bun, lumea din jurul tau e prea chioara. Ca la droguri – cum sa iti fie rau, daca nu e zi in care sa fie omu’ treaz?

 

Filmul/cartea/piesa e cam la extreme: in final omul moare. In viata reala, undeva in ceasul al 12lea, se intampla ceva ce il face pe om sa realizeze ca a busit-o. Si, preferabil, din exterior. Ca si cum moare traficantu’ de dadea cel mai ieftin si bun in tot sectoru’. Si omu’ isi da seama dupa ca, de fapt, nu era tocmai ieftin. Dar ce mi-a placut sa vad si pe Tv, si in realitate, e ca momentul cand realizezi ca ai facut ceva gresit in planul tau, undeva pe parcurs, nu e si etapa cand realizezi de ce, adica pentru ca te-ai degradat. Vezi doar ca ceva nu a fost bine. Si d-acolo sa reparam, si chiar daca nu stim, de fapt, unde a fost prostia, procesul de revenire la principiile de dinainte merge. Ca atunci cand te iau aia de la Zone Reality, te duc undeva in creierul muntilor, te lasi de toate, te ingrasi, incepi sa te bucuri de caraitu’ de greieri si mori fericit ca te-ai purificat, fara sa stii exact ce substante ai bagat in tine.

 

Pe langa filmul de mai sus, inca ceva a dus la textu’ asta: o alta emisiune, acu’ cateva zile, ceva cu tanti Marina Almasan (asa o chema, nu?). Nume de cod: "Ne vedem pe ". Un pustan de facultate vroia sa isi bage picioarele in ea de scoala si sa se faca bucatar. Si era fan Jamie. Din partea mea, Jamie e un exemplu bun dat omenirii, are bani si face ceva practic cu ei, adica invata gospodinele de pe tot globu’ cate una-alta. In fine, la emisiune erau invitati Stefan (personajul), Adriana Trandafir (actrita), Petrisor (bucatarul) si parintii astuia cu dorinta.

 

Parinti cam comunisti, severi, care sa zicem ca pana in prezent si-ar fi crescut plodu’ bine. Si pustiu’ avea visul ala si invitatii il sustineau. Mai putin familia. Si prietena, care sunase si o tinea sus si tare ca ei ii convine, atata timp cat termina scoala, ca sa faca bani – motivul ei de admitere. Asta trecand peste faptul ca Stefan vroia sa se duca la cursuri de specializare in Londra. Ce m-a facut sa cred ca nu era vreun nehotarat prost, caruia sa nu-i iasa. Si ce mi-a demonstrat cam pe unde e omenirea, dupa reactia parintilor. Oamenii s-au degradat asa mult, in principiile lor si lupta ca juniorul sa fie tocilarul fara pata, incat de la a vrea reusita baiatului, ajunsesera la a nu-l lasa sa-si faca omu’ visu’, ca stiu ei mai bine ca banii, si nu implinirea (+bani) i-ar aduce fericire lu’ Stefanel. Cazul in sine era penibil, cred ca pe asta s-o fi si bazat emisiunea. Singurul lucru de care era nevoie sa o opreasca era cineva, oricine care sa sune si sa le zica ceva gen "Oameni buni, gasiti seringi prin baie? Nu? Gasiti sticle de vodka pe sub pat? Nu? Va dispar bancnotele din portofel sau vine odoru’ acasa batut mar de Politie ca a furat nush-ce? Nu? Atunci, lasati-l frate in durerea lui sa se duca sa gateasca, daca asta vrea". Ca si Jamie, Petrisor si astia de mai stim noi de ei au fost la etapa in care era Stefanica. Si totusi, deja major. Adica, pana la urma, facultatea cine i-a ales-o? El singur sau mami si tati?

 

Pe scurt, ce vroiam eu sa zic cu toate astea e ca degradarea, din pacate, face parte din om. Si acolo se testeaza inteligenta: sa fii in stare sa o vezi si apoi sa stii cum s-o elimini. Poate asta e lucrul pe care il avem noi de invatat de la tonele de filme si emisiuni si carti, atunci cand nu se intampla ca urmare a realitatii. Si ar trebui cautata si in viata, nu doar pe bancile liceului, cand comentezi vreun text.

 

PS: Faza din "Nasul" e o forma artistica a degradarii. Da’ artistica!

PPS: Secventele din "Star Wars" nu au legatura cu faza.

 Sa ma ierte nenea Emil Boc, prim ministru al tarii si nenea Walt Disney, de acolo din ceruri, pentru comparatie, dar asa mi se parea mie Boc inainte. L-a sustinut pe Base pana sa devina presedinte, s-a bucurat pentru el si cand ramasese presedinte pe muchie de cutit, era in PD, adica aia de unde plecase marinarul nostru, in fine parea un fel de prieten cu el. Exact ca Bocanila din desenele alea de cand eram eu mica si invatam cum sa ma port, ala micu’ si agitatu’ de ajuta (macar moral) caprioara orfana. Nu stiam prea multe despre Boc, dar era haios cand cazuse el un metru si ceva in studio la Andrei Gheorghe.

 

Si a venit ziua cand Base a vrut guvern ca pentru el. Si a avut. Cu micutul Boc prim ministru. Iar din momentul ala incoace, comparatia nu mai e valabila. M-am bucurat, mai ales ca nenea fost primar de Cluj, care jurase acu’ nici un an ca el nu pleaca pentru nici o functie de ministru (na ca s-a tinut de juramant, nici nu visa sa ajunga premier), are ceva scoli bune in cv si a mai fost si profesor universitar.

 

Si ajunge Boc in mod oficial mana dreapta a lui Base. Si toti asteptam cu emotii primul lucru pe care il face, ca doar e premier. Si nenea Boc, mandru de mintea si scaunul lui, da intaia ordonanta: aia de n-ai voie sa ai si salariu si pensie. Ceea ce pare corect, adica unii muncesc pe rupte si altora nu le ajunge? Dar remarca aceasta ar fi valabila intr-o tara in care chiar sa fie o pensie decenta. E asa, putin  imoral ca se angajeaza omu’ si o zi pe luna fuge acasa sa astepte postasul, care ii da ce ii da cu presupunerea ca nu mai e tocmai capabil de munca, dar din vina cui? De ce nu ii ajung omului banii, cand si-a rupt umerii la munca vreo 50 de ani? E ca legitima aparare: omori omu’, dar il omori ca n-ai ce face, daca nu te omoara el pe tine. Si tu nu vrei sa-l omori, vrei sa scapi. Si dupa aia te trezesti cu acuzatii de crima.

 

In fine, da Boc ordonanta, pica si primele victime: profesorii. Aici e cam trist, ca daca renunta ei la slujbe, raman toti copiii pe mana suplinitorilor alora care nu-s in stare sa isi ia examenele de titularizare in fiecare an? Si asta ne-ar ajuta? Si da, oricum profii dau si meditatii. Dar din nou, de ce oare?

 

Victimele din randul 2: actorii de teatru. Aici m-a lovit unde ma durea sufletul mai rau. Ipotetic vorbind, ce ne-am face noi fara Dinica, Beligan, Rebengiuc si toti ceilalti? Sunt piese cu ei, sunt roluri geniale, pentru care ei au muncit o groaza si au ajuns sa le perfectioneze. N-as putea sa stau cu frica ca in vreo 10 ani Mihaita iese la pensie si dispare de pe scena. Si in plus, oamenii aia cam merita pensie si salariu si ar mai avea nevoie si de ceva in plus, ca sa se ridice rasplata la valoarea lor. Si cred ca cea mai grava pedeapsa pentru cei care mai merg la teatru ar fi ca ei sa renunte, pentru ca noi sa observam cum zeci de piese nu se mai joaca. Aici am inceput sa ma indoiesc de cv-ul lui Boc.

 

Context: si in acelasi timp, Europa ia foc…..aaaa….pardon…..ingheata. Eu cam cred in semne si asta e un semn simpatic. Rusii inchid gazele in toata Europa din motiv ca au ei ce au de impartit cu ucrainienii. Ajunge Bulgaria o tara de scoli inchise, noi cu rezerve care o sa ne tina doar doua luni si atat. Nu se intampla nimic, desi pe la Bruxelles am vazut ca s-a revoltat cineva. Rusii nu schimba nimic, la o adica tre’ sa vada continentu’ cine-i sef. In urma cu un an sau doi se dadeau stiri pe tv ca rusii fac cercetari sa dovedeasca ca Polul Nord e al lor si, deci, sa il ia. Acum, economic, ei controleaza Europa. Nu stiu de ce, dar cand am auzit asta ma simteam ca in perioada despre care invatam intr-a 11-a, cand invatam despre Republica Sovietica.

 

Chiar sunt curioasa sa aflu ce urmeaza…

 Am plecat eu, acu’ ceva timp, cu toata bucuria pe care o aveam ca urma sa stau la mama o saptamana si cu implinirea ca ii voi prezenta ca lumea viitorului meu sot viata rurala. Am lasat mailuri, bloguri si tehnologie si am zburat. Pe drum m-a lovit alt gand: vine Craciunul, tre’ sa dea astia vreun "Home alone", e musai, il tot vad anual de cand am invatat sa citesc repede, am ras de fiecare data, clar o sa fie si acum. Ce daca Macaulay Culkin a crescut, s-a insurat si a inceput sa se si drogheze intre timp? Eu vad "Home alone".

Lumea rurala a fost, ca de obicei, fascinanta: o vecina s-a hotarat ca ea naste fata, si nu baiat, cum sustinea pana acum, altii si-au gasit motiv sa bea ca taie porcul, asa ca animalul a ajuns bucatele undeva pe la sfarsitul zilei, iar cei de la chioscu’ de vizavi, spre fericirea muritorilor, s-au gandit sa il tina deschis si in ziua de Craciun. Ca doar iese banu’.

M-am uitat la Tv de Craciun. Am vazut chiar 2 comedii. Doar ca in amandoua era vara: "Printesa indaratnica" si "Wedding crashers". Oi fi plans eu la al doilea ca se pupau la sfarsit, dar nu trebuia macar sa fie si ei infofoliti, acolo, sa simt ca e iarna?

Craciunul a fost, intr-adevar, cum mi-am dorit. Iar dupa el, ne-am intors. La tehnologie, mailuri si bloguri.

Trece saptamana, vine Revelionul. A fost unul romantic, in doi, petrecut si in casa, dar si afara. Am fost pentru prima oara in viata mea la concert de Revelion. Care, nu inteleg de ce, dar in 2009, concertul se numea "Live Revolution". Revolutie? Iar? Oricum, MediaPro si Intactu’ s-au cam inteles la tematica sarbatorii, ca in programul festiv alAntenei 1 erau manelari deghizati in nu-stiu-ce muncitori, Copchilu’ Minune era tras de ureche de o "tovarasa", iar un altu’ tinea un tablou cu Ceasca. Ma rog. Publicul nostru, stapanul nostru.

Dar ce am prins din concert a fost simpatic. Spectatorii erau fie multi muncitori probabil veniti de unde atarni harta in cui si familii care au ajuns acolo ca vroia plodu’ sa danseze. Ce nu am inteles era: la 12 noaptea oamenii aia scoteau din punga sampania si paharele de unica folosinta? Care sampanie fusese tinuta la temperatura de afara, adica era sloi. Eu in locul lor as fi dat ciocnit o cana de vin fiert. Macar ma incalzeam. Precizez: muncitorii aveau bere.

As fi putut sa imi iau in drum spre concert vata de zahar, cornite de pus in cap (Anul Nou nu era momentul cand uiti de rele, te purifici si iti promiti luna si stelele?), palarii de toate dimensiunile dar majoritatea rosii, bratari fosforescente si orice ar mai face un om vizibil intr-o multime. Dar un pachet de tigari am gasit abia la intoarcere la un chiosculet amarat pe la Universitate, unde nu stiam daca sa ii las sau nu restu’ lu’ nenea, care isi petrecea acolo noaptea in care, daca e nevoie, treci prin foc si apa, ca sa te uiti in ochii celor dragi la 12 noaptea.

Am ajuns inapoi si am avut parte de cel mai de vis Revelion din toata viata mea. Pana si faptul ca am ciocnit de doua ori nu a mai contat. Asta s-a intamplat pentru ca politica intervine oriunde, chiar si in Sarbatori. Astfel ca Base ne-a urat toate de bine asa cum stie el la si 58, iar Geoana la fix, cu tot cu secunda in plus. Si amandoua au fost prezentate ca fiind reale. Abia dupa s-a concluzionat ca cineva l-a dezinformat pe iubitul nostru presedinte. De ce oare? Nu vom afla. Nu a mai contat nici ca manelarii erau pe mai multe canale si se prindea oricine ca nici o emisiune nu era live si toti mimau bucuria. A contat persoana cu care eram si care m-a pupat la 12 noaptea. A contat ca am tipat, asa cum vroiam, de bucurie. A contat ca am ciocnit cu cine am vrut, si nu cu toti invitatii de la nu-stiu-ce bairam, pe care oricum i-as fi cunoscut doar in parte. A contat ca am auzit si "La multi ani" si "Te iubesc" in acelasi minut, adica primul pe 2009. A contat ca am adormit cand am simtit nevoia, nu cand am picat, si in felul asta m-am mai bucurat de vreo cateva minute de tinut in brate pana sa adorm.

Se pare ca asta e reteta magica de Sarbatori: Craciun rural si Revelion urban.

 

PS: Revizuiesc tehnologia si am o dezamagire: Cum? E posibil? Si-a inchis Becali blogul? Nu vad eu bine? Ne priveaza de legaturile, pe care noi nu le-am putea observa nici cu 10 pe linie la scoala, dintre filozofie si fotbal? De ce?