Un calculator, multi copaci taiati si aruncati la gunoi sub forma de hartie, alegeri prin locuri necunoscute mie, o discutie transformata in cearta aiurea, o panica rezolvabila teoretic, un rasarit de soare rural. Si o noapte alba, din sirul de cate au mai ramas, inchinata licentei.

Nu stiu ce credeti voi. Rahat, nu stiu ce cred eu. Am tupeul sa ma gandesc, in pauzele care mereu ma mint ca vor dura doar 5 minute, ce cursuri tari o sa am la masteru de Criminalitate (asta daca o sa si ajung pana acolo), ca m-as fi dus la tara de dragul aleia care mi-ar da in carti moka daca m-ar prinde, ca vreau sa ma bronzez pana nu ma mai recunosc, ca o sa imi fac camera luna, iar intr-o saptamana rup toate cartile de la targ. Ca vreau in Olanda. Sau macar sa frec duda o zi intreaga la Motoare. Sau in Vama. Daaaaaa, la Vama Vecheeeee… Vreau si la Patrice, dar soarta l-a pus cu o zi inainte de, again, licenta.

Ma panichez din orice, ma enervez pe tot ce nu imi convine, iar daca imi ia cineva jucarelele, incep sa plang. Timp in care parca – parca mai scap de sindromul o veste proasta/zi. Incepusem sa cred ca e cronic, si nu acut. Ieri m-a ocolit. Sau se pune ca nu am nenorocita aia de carte pentru presa scrisa?

Brusc, sunt mai curioasa decat de obicei ce vila s-o mai fi zugravit in ce fel in Valu lui Traian, cum naiba s-o mai gandi sa evadeze ala din Prison Break, ce contine cartea aia serioasa a lu’ Paraschivescu, ce gust or avea clatitele facute de mine cu lapte de tara si capsuni de la vecina si cum se numea emisiunea aia care ma bantuie.

Da’ pana acum ma simt vinovata daca spun, gandesc sau fac orice altceva. Si din subiecte mai am. Si nu stiu cat de pe aceeasi lungime de unda voi fi cu toti profii, cand or corecta. Si timpul trece. Si se intampla si altele in paralel. Dar, vorba aia, totul va fi bine.

Si revin eu in cateva zile, ca am de comentat niste descoperiri facute in timpul in care mai scriam la vreun subiect aplicativ.

 

          …o mana? Stai! Nu! Ce-mi faci? Pleaca! Daca tot cad, de ce nu ma lasati nici macar acum? Doar sa stiu ca plec cu gandul ca eu am fost singura responsabila. De ce vrei sa imi para si mai rau?

 

          Am intors capul. Oricum, ce puteam sa mai pierd? Ce mai am sau am avut vreodata? Brusc, am respirat. Fiecare farama de aer imi racorea plamanii, venele, creierul, sufletul. Reincepeam sa ma simt. Se uita la mine de parca toata viata imi depindea de cat ma strange de mana. Si asa si era. Si ma strangea. Si isi imagina ca, odata cu mine, ar fi cazut si el. Ma tinea si ma privea. Simteam cum ii iesea frica din piele. As fi vrut sa ii spun ca prima gura de aer parca mirosea a fericire. D-aia pe care, atunci cand o simti, iti vine sa plangi, pentru ca realizezi ironia vietii. Cum sa ti se implineasca speranta aia pe care iti e teama si sa o gandesti? Am strans si eu. Eram doar noi doi acolo si depindeam de toata puterea lui. Dar prin ochi ii iesea frica. Realiza.

 

Frica? Nu! De ce lasi secundele, minutele, orele sa treaca? De ce ma tii asa? Nu e momentul in care sa nu stim ce sa facem. Simtea frica mea si parca ajungea la el, in cantitate marita. Hai! Te rog! Trage din tot sufletul tau. Nut e gandi la ei, la situatie, la nimic. Doar trage.

 

Am respirat inca o data. Parca asta astepta. Pentru 10 secunde am zburat. Si in tot zborul ala, avea mana mea in continuare stransa in a lui. Si i-am simtit fiecare pulsatie de sange, bataie a inimii, miscare a muschilor. Depinsesem de soarta si ea a ales pentru mine.

 

Cand cele 10 secunde de libertate de ganduri a creierului s-au dus, m-am vazut exact ca atunci cand visam eu cum vom dormi. Ce ironic, in mintea mea, toata pozitia asta o aveam altfel… Si acum nu puteam sa ma bucur. M-am lovit de doua lucruri deodata: el si buruienile pe care calcasem mai devreme, cand faceam ce am realizat dupa ca erau ultimii mei pasi. Amortisem. Dar de ce sa ma ridic? Trece vreuna din ranile astea?

 

S-a uitat la mine si l-am inteles. Vedeam, simteam, respiram dar nu auzeam. Parca asta mi-ar fi provocat noi dureri. Dar ma apasa linistea . El se uita in continuare. Trebuia sa plecam. Oriunde. Oricum. Dar departe. Iar eu trebuia sa fiu puternica, sa ma ridic si sa il iau la drum. Mi-am impins palmele peste ale lui si m-am incordat. Eram in picioare. Se ridica si el. M-am uitat in jur si m-am simtit iar om. Asa cum eram inainte. Dar nu auzeam. Binele se da cu portia? Sau e omeneste imposibil sa te simti TU in intregime? Tu m-ai salvat. Raspunde-mi…