Sunt multe lucruri care dor. Unul dintre ele ar fi respingerea. Oriunde si de orice fel, chiar si dupa o mica si aparenta acceptare. E un moment cand ai o iluzie ca esti proprietar pe un ‘ceva’, dupa care iti dai seama, incet, ca nu e asa.

Exista o teorie, o carte si o piesa de teatru care spun cum ca dragostea ar dura trei ani. Eu am adaptat-o, intr-o mica masura si spun ca sentimente comerciale si naive precum dragoste, iubire si altele din categoria mentionata, nu exista. De ce? Pur si simplu. Dragoste inseamna simt al proprietatii, amestecat cu obisnuinta, indragosteala inseamna hormoni nelalocul lor, iar atractia este la fel de profunda precum e dorinta copilului de a manca inghetata cu arahide. Adica superficiale. Si sentimentele de respingere fac un om sa realizeze asta, reciprocitatea aia de film nu se pupa si pace.

Oamenii ca mine cred in prezumptia de nevinovatie si totul pana la proba contrarie. Care vine, oricat de mult ai crede ca nu e asa. Nu ai cum sa opresti slabiciunile umane, ca doar d-aia suntem oameni, ca sa ne gasim scuze pentru greselile noastre.

Tot ce tine de a acorda credite unui om la prima vedere, se numeste pe scurt naivitate. Sunt naiva ca am crezut, cred sau voi crede ceva. Dar nu sunt asa pentru ca acel ceva are o poveste imbarligata si verosimila din cauza abordarii, ci pentru ca nu m-am dus sa re-verific la cinci surse ceva ce am auzit intr-o seara la telefon. Problema aici nu e neaparat de respingere, ci de oameni pe care eu ii numesc ‘normali’, dar care se pare ca au o eticheta pe frunte pe care scrie ‘extinct’.

Ma dau realista cu orice ocazie pot si voi spune asta pana o sa ajung sa ma cred si sa nu mai notez in imaginatia de viitor indepartat orice ar putea insemna ceva, desi se refera la orice nu atinge ce gandesc eu.

Mi-am promis de multe ori sa nu mai fiu asa, am crezut la fel de mult si inca imi promit sa verific orice aud, sa cer cate trei sfaturi la orice informatie primita. Oricum ai da-o, o tzeapa este si va fi o tzeapa, fara dubii si ganduri optimiste.

Si daca tot vine ziua mea, imi voi face cadou un regim de slabit si o atitudine de miserumpism, singurul mod prin care as putea sa resping si eu ceea ce de obicei numesc ‘tzepe’, infinitele mele pareri gresite si credite acordate aiurea unui cuiva caruia nici macar nu ii stiu inca ascendentul.

Time to change, people!

Madalin Voicu tocmai a descoperit ca nu doare sa citesti o carte, in timp ce Ioan T. Morar se izoleaza pe o insula pentru a scrie inca una. MoniCA COlumbeanu ii cumpara fetei de 2 luni ochelari de soare, pe cand daca mergi cu 41 de la Lujerului catre Casa Presei, afli cel putin trei povesti spuse, scrise sau cantate despre cum incearca unii sa supravietuiasca si nu reusesc.

Bitza (a nu se intelege gresit, imi place ca artist) canta despre "viata de strada" si dupa un an – doi isi deschide club. Hugh Grant joaca in filme de dragoste (vezi Notting Hill, Bridget Jones), dar nu isi poate gasi o partenera cu care sa stea mai mult de 12 ore. Iesim in cluburi de cinci ori pe saptamana, dar cautam un om care sa aprecieze valorile interioare. Si uneori chiar credem ca am gasit.

Traim in cotradictie cu noi insine sau cu ce vrem fara sa ne dam seama. Poate revistele pentru fete roz cu sandale aurii (pe care le cumpar si eu uneori) au dreptate. Poate chiar tine de atitudine si noi intr-adevar determinam orice urmeaza in viata noastra. Poate chiar ar trebui sa facem regulat o "attitude evaluation" si sa tragem o linie dupa. Poate ar trebui sa nu mai fim negativisti. Poate daca ne-am da noua insine mai multe credite, atunci ne-ar da si ceilalti.

Sau poate contradictiile sunt constructive ramane sa aflam in timp.

 

 

Nimic nu e gratis. Nici zambetele, sunt rezultate ale unei politeti impuse sau simtite. Visele cer abonamente lunare, bilete de acces, antrenamente in oglinda, uneori si pe strada, date personale, parti bine definite din salarii sau orice ar insemna implicare calculata. Tot ce incepe din copilarie, cu manii, statusuri de gen, postere sau videoclipuri luate de pe net, vazute si rasvazute, se cheama pasiune. Un vis e ceva mai rational, "da, vreau asta, am o mica garantie ca pot, o cultiv si ajung tare", cam asta zic multi cand vad ceva ce le place. Dupa aceea, visul costa timp, rugi la parinti in unele cazuri, accesorii in ton sau o alta "atitudine". Costa nopti, costa stoarceri de creier, costa idei, costa nervi. Si chitanta acelui vis e momentul cand primul om, avizat sau nu, zice "stii, esti tare".

Exista un moment cand te duci undeva (la o sala de exemplu), dar nu pentru ce e acolo. Te duci pentru acea senzatie de dupa. Iti aprinzi o tigara, pentru ca meriti dupa atata efort si mergi pe jos pe un drum drept, ocolit spre casa, oricum numai sa mai tragi putin de acel sentiment. A doua zi dimineata iti dai seama ca ai prioritati. Seara te intorci acolo si vezi ca un om iti vinde un vis pe care il cumperi, ca sa poti sa mai ai o plimbare "speciala".

In general, oamenii adorm inchipuindu-si minuni. Si atunci cand vor vise si nu miracole, se duc undeva si isi exploateaza psihicul. Visele nu sunt in noi, ni le facem. Daca gasesti acel lucru opus a ce stii sa faci cel mai bine si perseverezi, reusesti, se cheama vis. Daca vrei sa fii cu 20 cm mai inalta, cu alt tip de unghii sau sa vorbesti alta limba, e doar un gand care iti tine companie pana adormi. Visele sunt rationale.

Noi cumparam vise care sa intareasca idei si sa ne arate ca noi suntem acolo pentru fix acel CEVA pentru care a fost creat acel loc, sa ne dea cate putin din ceea ce ar fi trebuit sa primim din nastere.

Fiti realisti. Visati.

O mica parte din copilarie am petrecut-o citind o revista comerciala pe nume "super!". Si zic ‘comerciala’ pentru ca eu o luam pentru cateva decupaje pe care le lipeam pe usa. Patronul revistei (cu articole simpatice de altfel pentru toate fetele roz) a devenit director de teatru intre timp, un teatru remarcabil de altfel, nu de alta, dar pentru ca e de Comedie si pentru ca m-am chinuit 5 luni sa iau bilete la o piesa de acolo, "Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei". Si intre timp si eu l-am cunoscut personal.

Acel om a patit-o, ca noi toti cand avem nevoie de o mica atestare de genul "da frate, esti bun, tine-o tot asa". A patit-o pentru ca nu o are. Adica a fost exact momentul ala, vezi ca esti bun, vin niste oameni sa ti-o confirme, dar nu e nimeni oficial acolo. Nu sunt acei oameni cu stampila si diploma, care sa iti zica "da mah esti tare, uite, ia de aici un metal simpatic, sa il duci acasa".

In politica nu exista corectitudine (ca d-aia are Nastase, cu tot cu Zambaccianul lui, audieri), in muzica idem (ce or cauta Trident, Nicoleta Luciu sau Oana Zavoranu pe "piata"?), religie (da, nici acolo nu e). Dar in teatru? Un om sa isi dea premiu singur dupa care sa conteste orice altceva? Un alt om sa se uite la mine cu privire de copil julit la picior si sa zica "Nu ma doare  ca nu iau premii, ma doare cand vad cine ma judeca", adica o alta persoana de teatu?

Corectitudinea are limite. Problema noastra, ca ansamblu de cetateni ai unei tari e ca le avem prestabilute. "Intri, da, e corect, dar dupa ce o faci trebuie sa dai spaga, nu poti altfel", zic oamenii care ies din operatii, ametiti si prost informati.

Si totusi, de ce ne mai mira ca circa 70% din Romania nu au studii superioare?

 

(blogul asta e cu dedicatie)

In timpul liber, sediul Teatrului pentru copii "Ion Creanga" este bar de hip-hop. Britney Spears se cheleste la cativa ani dupa ce canta melodii aparent inocente cu codite in par. In timpul liber, idolul meu din copilarie Gheorghe Dinica, joaca in La Servici(u). In timpul liber, Tudor Chirila se plimba cu Andreea Raicu.

Exista o linie atat de subtire intre compromis si libertate incat de multe ori nici nu se vede, trebuie sa ti-o arate cineva, pe care tinzi sa nu il crezi.

Te compromiti cand iesi din lumea aia mica si ingusta a ta si faci ceva ce te iti creeaza senzatii ciudate pentru ca e nou. Te compromiti cand refuzi acel nou, pentru ca undeva acolo exista un gand, pentru ca 80% din ce ni se propune exista o tentatie. Te compromiti cand te decizi spontan sa petreci o seara altundeva decat acasa, deoarece vine momentul ala de dimineata cand suna telefoanele. Te compromiti cand te fortezi sa stai in pozitia drepti-bat, intr-un mediu unde toata lumea face total altceva, deoarece fiecare are alt statut.

Dar…

Esti liber cand intri cu blugii si telefonul din ei in apa si iesi cu inconstienta bebelusului care vrea sa afle ce e in priza. Esti liber cand iti bagi picioarele, si iesi la 12 noaptea din casa cu adidasii in mana. Esti liber cand fumezi prima oara (doar prima). Esti liber cand bei o bere in fata casei si incerci sa te hotarasti la care din cele 9 999 999 miliarde de stele de pe cer sa te uiti. Si bei berea persistand in nelamurire. Esti liber cand vorbesti noaptea cu cineva. Esti liber cand asculti o parere care seamana cu a ta. Esti liber in majoritatea activitatilor pe care le faci considerandu-le ‘cretine’.

Morala (am scris un blog intreg ca sa ajung de unde am plecat): exista o linie subtire intre libertate si compromis. 

Duminica seara.

Bilantul saptamanii: o stire preluata de o agentie internationala, o alta agentie pacalita de o ‘boboaca’ in domeniu, evenimente, piese ciudate de teatru ale unui teatru putin prea entuziasmat, uneori si scoala.

Bilantul zilei: trezit la 14, dormit de la 16 la 18:30, trezit iar, mess, baie ca fetele, cel mai probabil citit si iar somn. Reduc cu mandrie toata ziua la 2 cuvinte: facut nimic. O zi ca asta apare cu aproximatie o data la 2 luni juma si niciodata nu e legata de o a lta.

Cu cat sunt din ce in ce mai convinsa ca nu suport cliseul-teorie al secolului vitezei, cu atat imi dau seama ca e adevarat, chiar suntem prea ocupati. Incercam sa ne pavam drumul pe termen lung, si sacrificam momentele imediat urmatoare. Ne facem masti pe fata o data la trei saptamani, ne pensam pe fuga, citim in metrou si nu acasa, ne calculam orele de somn, invatam exact minutelle cand trece tramvaiul, facem dus mai des decat baie. Sunt mici bucurii pe care ni le refuzam ca ’sa ne fie bine’. Si cand vom avea vila cu piscina, cinema, garaj subteran, trei masini smechere si alte trei case prin tara, eventual si una in strainatate, vom fi prea preocupati de ceea ce detinem, ca sa ne mai gandim la NOI. Asa ca profitati de micile zile care nu ies in evidenta cu nimic, sunt exact incarcatorul ala de care avem nevoie ca sa nu injuram saptamana ce vine.

"Traim si noi tot ca un om care e om, decit ca suntem mai saraci. Daca mi-a placut sa fac copii multi…". Asa vorbesc despre ei insisi oamenii de la groapa cu nume poetic ("Ochiul boului") de la Glina. (citat de undeva….am uitat de unde…)

"Peste 2.600 de elevi din Târgovişte aşteaptă omologarea, din partea Guiness World Records, a noului record mondial la categoria "cei mai mulţi oameni care dansează simultan pe aceeaşi piesă", după ce au dansat sincron, joi, timp de şase minute", extras din opera personala

Reactia universala: uite, daca ai vise, poti, s-au adunat 2 600 de copii sa faca ceva frumos si au reusit. Noi de ce nu facem asa cu planeta noastra, cu banii nostri, cu visele noastre?

PENTRU CA acolo nu au fost copii care sa zica din om in om "hai sa dansam sincron k sa intram in Cartea Recordurilor",  acolo a fost un post de radio cu un PR bun, care le-a organizat o aniversare speciala. Copiilor alora li s-a promis ceva, o nota buna, un pas inainte, o diploma de participare cu siguranta si li se va da. Sincronul nu a fost corect 100% dar a fost si vor intra in Cartea Recordurilor, cei de la Minisat probabil. Copiii le vor spune nepotilor lor peste 50 de ani, daca nu se va bate recordul, ca au fost acolo si atat. A fost un vis dar nu al lor. Si premiul nu e decat spiritual + un carton plastifiat. Dar e o strategie de marketing excelenta si trebuie laudata. Asa si cuvisele. Noi de asta avem nevoie, o strategie menita sa reuseasca. Si de obicei astea sunt predestinate, iti dai seama daca iti iese sau nu. Dar nu ne impiedica sa visam, pentru ca e mai comod sa adormi gandindu-te la ce mare si tare o sa fii, decat la cat de inspirat a fost autorul cartii pe care o citim in prezent.

In lumea voastra, aveti prioritati. In lumea voastra consecintele dispar cu viteza cu care se schimba un subiect, maxim cinci minute. In lumea voastra, reactia pe care v-o da o melodie e atat de intensa precum e gestul de a arunca tigara pe jos, desi noi o aruncam intr-un cos, intr-un tufis, oriunde dar nu pe mijlocul strazii. In lumea voastra, populatia feminina, oricat de mult ar avea IQ-ul peste medie se reduce la titlul onorific "aia". In lumea voastra, discutiile despre eventualele "noi" sunt atat de animate precum sunt discutiile noastre despre tendintele in moda si felul in care sunt adoptate. In lumea voastra, cand va apuca sa mancati seminte,o faceti, nu va ganditi la nici o influenta asupra nimanui, nici macar a babei care sta langa cosul de gunoi pe care nu il nimeriti. In lumea voastra, injurati la un meci, negandindu-va la nimeni si nimic. In lumea voastra, voi pur si simplu mergeti pe strada, atat. In lumea voastra, voi cititi ceva dar nu subliniati si daca spuneti acel lucru oricui, cu scopul de a dovedi ca ati tinut minte acel citat comico-filozofic, pentru ca inteligenta intotdeauna impresioneaza. In lumea aia, ce simtim si exprimam noi in 90% din timp, inclusiv dimineata, cand sefa ne intreaba de ce ne e somn, se reduce… mult…si se altereaza… in functie de o parere a cuiva… si nu e impresionata de o melodia care exprima exact acele ganduri care  ar strica o seara cu potential…

"Eu va urasc cu toata dragostea", Vama Veche, Instructia 2. Learn it, live it, love it. Da putere…

 Se fuge de rutina. Toti o au si tot o reneaga. Rutina e momentul ala cand vanzatoarea de la chiosc te intreaba "ca de obicei?", cand intri sa iti cumperi tigari si apa minerala, cand portarul te recunoaste si nu iti mai cere legitimatia, cand capeti o solidaritate fata de eterna femeie de 40 de ani cu basca maro care se aseaza in fata ta la metrou, cand simti ca ai facut o schimbare majora daca ti-ai luat alta marca de tigari.

Ne trezim, incercam sa ne convingem sa ne ridicam, plecam la serviciu, lucram, plecam acasa, mancam dormim. Dar e un moment, dureaza vreo cateva secunde, care face o zi sa merite sa fie la fel ca alte cateva pentru banii de la inceputul saptamanii. Ajungi acasa, deschizi o poarta, te enervezi ca iar o sa iti pateze cainii blugii si te uiti in sus. O secunda. Miliarde de stele, una langa alta, ca un tavan pictat. Cade una, urca alta, dar sunt acolo si sunt de cinci ori mai multe fata de cum se vedeau in locul de unde ai plecat. Deja apar dilemele filozofice cu privire la origine Universului, deja e sentimentul ala de entitate mica pe un glob mare.

A doua zi va fi la fel, cu minuscule schimbari. Dar deja e alta seara. Si nu mai conteaza ca melodia aia din Winamp zice "I predict the seasons to go unchanged" exact atunci cand tu schimbi cu mandrie cartea pe care o vei citi in metrou.

Micile momente magice fac marile regenerari ale creierului.